Ce Închinare meriți Tu, Isuse,
Ca Dumnezeu Preasfânt și ca Stăpân,
Ca Celuia ce toate I-s supuse... ?
Învață-mă, o, Tu, să mă închin... !

Mi-ai arătat că încă-s plin de mine
Și-nfofolit de un cojoc prea greu...
Învață-mă cum vrei să vin la Tine
Și cum să-mi las în urmă vechiul "eu"... !

Îmi mai răsună-n suflet Reveria
Și recunosc că încă mă văd bun...
În loc să-mi văd, răpus, nimicnicia
Și-n firea mea doar tină și doar scrum...

Dar bun nimic nu locuiește-n mine
Și Frumuseții eu nu-i sunt Izvor...
Învață-mă Golirea cea de sine
Și cum să mă proștern pe-al Tău picior... !

Tu ești Preasfânt, Preadrept, Preabun, Preamare... ! -
Îmi recunosc, înfrânt și-nfiorat...
Tu meriți o deplină Închinare
Și vreau să mă închin cu-adevărat... !

Ce minunat Ți-e Numele de Slavă...
Și Caracterul dulce de nespus... -
Primește-mi floarea vieții cea firavă,
Ofrandă pentru Tine, scump Isus...

Căci Închinare meriți totdeauna,
Cu reverență, lacrimă și dor...
Și fericire nu găsesc niciuna,
Decât a-Ți fi pe veci închinător... !

Amin.